Doi sunt suflet, unu știe alți o mie, altu știe bucurie. Două minute într-o parafrazare a tot ce poate însemna unitate în cele trei minute. Valențele viitoarelor vorbesc despre un viu, două minute, sau cum s-ar măsura diferența între dragoste și amintire cînd nu ști ce simți acum. Astăzi sunt doi care-și doresc să fie, apoi să scrie, ca mai apoi să rămână firimiturile a ceea ce s-a macerat în urma acelor necesități.
S-au vorbit Lumi și Universuri trecând din rime-n versuri, acel spațiu-convenție a niște limite proiectate dintr-o falsă modestie. Puteam în schimb să scoatem liste, arii, ceclisturi, sinopsis pentru suburbie. Acel loc periferic, vecin cu granițele exprimărilor contextuale într-un moment ce oricând mâine poate fi contrazis. E vorba despre sentimente netrăite și de schimbări abrupte, decizia animală ce reproduce vise rupte.
Țelul credințelor ușor de atins pe un drum anevoios de parcurs din cauza relativității unui comun este un pas înainte sau înapoi, însă are o direcție. Acum e timpul….ca să se subțieze glasul. Un fascicul de lumină e normal să se deplaseze conform direcției și să perceapă întocmai unei drepte, atât cât ești acum ești singurul ce ești…acum. În acel loc mă refer în care te regăsești ca prezență și apoi treci din nou la starea predominantă ce s-a format pe un șablon al bănuielilor lipsite de argumente.
Eviscerezi în crezul tău de parcă ar fi făcut din nelimitinium, ajungi să crezi că și tu lucrezi în Centrala Care Transformă Oamenii-n Popcorn, când de fapt singurul tău merit este că ai fost printre primii care a auzit cum pocnesc…ca floricelele. O primăvară nelimitată sezonal ce sădește o floare, dintr-un buchet ce se va stinge într-o vază. Că-ți pasă, tu-singurul care mai poți da viață.
